Top 10 mâncăruri tradiționale românești pentru o experiență culinară autentică
Importanța gastronomiei tradiționale în cultura românească
Atunci când ne aventurăm în lumea culturii românești, bucătăria strălucește ca o stea pe cerul noastru identitar. Ea devine un adevărat emblema a naționalității noastre, o manifestare autentică a stilului nostru de viață și o fereastră prin care vechile tradiții și valorile se deschid către noile generații. Mâncarea românească nu mai este doar o necesitate trupească, ci devine o călătorie socială și culturală care ne leagă strâns de rădăcinile noastre, ajutându-ne să ne explorăm adânc istoria și să descoperim comorile inestimabile ale culturii românești.
Importanța experienței culinare autentice în călătorii
Gastronomia românească este un adevărat magnet pentru turiștii care pășesc în frumoasa România. O vizită în țara noastră nu poate fi completă fără a gusta din bogata varietate de mâncare românească tradițională. Bucătăria românească, cu rădăcinile sale adânc înfipte în istoria noastră, reprezintă un magnet pentru turiști și oferă experiențe culinare ce rămân adânc înrădăcinate în amintirile acestora. România, situată în inima Europei și într-un punct de întâlnire al civilizațiilor, a fost influențată de numeroase culturi de-a lungul secolelor. Această diversitate culturală a contribuit la crearea unei bucătării românești autentice, cu arome și gusturi distincte. De la influențele grecești și turcești până la cele austriece și ale altor popoare, am ajuns la o mâncare românească ce a evoluat într-un amestec inedit de arome și culori. Aceste rețete variate și savuroase au devenit emblema gastronomiei noastre, oferind o experiență culinară autentică și memorabilă. Rezervă o masă la Berăria 700 rapid, de aici, pentru a încerca TOP 10-ul nostru!
Top 10 Mâncăruri Tradiționale Românești
1. Sarmalele - Buchetul gustativ al României
Una dintre părțile esențiale ale mâncării românești constă în rețetele care se transmit din generație în generație. De-a lungul secolelor, delicii precum sarmalele, mămăliga, ciorbele și cozonacul au rămas fidele originilor noastre. Aceste tipuri de mâncare românească sunt mult mai mult decât preparate culinare obișnuite - ele reprezintă o veritabilă comoară culturală care ne leagă de rădăcinile noastre și ne aduce aminte de bogata noastră istorie.
Diferitele variante regionale și ingrediente specific
Sarmalele au evoluat într-o diversitate de variante regionale și ingrediente specifice. De la sarmalele vegetale, pregătite din orez cu morcovi, ceapă, verdețuri, puțin ulei și condimente, până la cele cu umpluturi precum stafide, soia, năut sau ciuperci, există o varietate uimitoare. Baza rămâne constantă, incluzând ceapă, orez (sau alte tipuri de grâu), bulion și condimente precum sare, piper, ardei iute, marar și pătrunjel. Se adaugă și alte condimente pentru a satisface gusturile individuale, cum ar fi chimen, boia de ardei, ienibahar, coriandru, menta, turmeric, scortisoara, cuisoare și multe altele. Sarmalele sunt învelite în frunze diverse, precum varza murată sau dulce, frunze de tei, viță de vie, stevie sau frunze de sfeclă.
Cele mai obișnuite tipuri de sarmale în România sunt cele cu carne de porc și vită, învelite în frunze de varză dulce sau murată, sau în frunze de viță de vie. În Moldova, sarmalele sunt tradițional mici, rotunde sau alungite și se fierb cu atenție în ceaune mari, tuci sau oale de lut, pe plită sau la pirostrie. Procesul de fierbere are farmecul său, gătindu-se la foc mic timp de cel puțin 3 ore, apoi lăsându-se să se odihnească până a doua zi. Aceasta dă sarmalelor timpul să-și dezvolte aromele, iar gusturile și texturile se armonizează perfect, oferindu-vă o experiență culinară cu adevărat inegalabilă de mâncare românească. Dacă adăugați puțină jumări sau afumătură (slănină, cârnați, rasol), sarmalele devin o adevărată regalitate în lumea gastronomiei românești."
Sarmale speciale și secretele lor
Sarmalele din carne de rață, gâscă sau curcan reprezintă cu adevărat un tip de mâncare românească specială. Secretul constă în a tăia carnea în bucăți și a o îmbrăca în frunze de varză, în loc să o toci. În Oltenia, sarmalele devin veritabili mastodonți culinari, fiind atât de mari încât ocupă o farfurie întreagă. În Banat și Ardeal, sarmalele sunt generoase și gospodărești, astfel încât, atunci când le mănânci, simți că savurezi cu adevărat o sarmă. Cu maxim patru astfel de sarmale umpli complet farfuria.
Există și variante ingenioase de preparare a sarmalelor. Uneori sunt ambalate în „cuiburi”: pe o frunză de varză sunt așezate 4-5-6 sarmale și apoi se rulează pentru a forma un pachetel care se pune în oală. Puteți experimenta diverse umpluturi, cum ar fi carne de pasăre, vită, porc, oaie sau chiar ciuperci, orez și dovleac. Iar pentru o surpriză adițională, puteți adăuga o felie de sunculiță afumată, soric, cârnați, Kaizer sau ardei iute. La Cluj, există celebraVarza a la Cluj, care seamănă cu o sarmă gigant desfășurată. Această mâncare delicioasă conține straturi de carne tocată, orez, varză și multe arome. Și cât de apetisantă este rumeneala de deasupra!
Nu trebuie să uităm nici de varza umplută, asemănătoare unei sarmale gigantice: frunzele de varză sunt desfăcute, apoi se adaugă straturi de umplutură de sarmale între ele, iar apoi se rulează înapoi. Aceste sarmale devin și mai savuroase dacă sunt fierte în vin alb. Servite cu o mamăligă bogată, iaurt sau smântână, ardei iute sau hrean, ele transformă fiecare masă într-un festin culinary de mâncare românească. În România, aceste delicii culinare au nume diverse, de la sarmale la sărmălute, găluște, sarme și multe altele.
2. Mămăliga - Hrană de bază cu tradiție
Istoria și evoluția mămăligii în cultura românească
Mămăliga este considerată, alături de mici şi de sarmale, un preparat tradiţional Mămăliga, alături de mici și sarmale, este unul dintre cele mai iconice preparate din bucătăria tradițională românească. Acest preparat a fost chiar subiectul unor glume amicale, cum ar fi "românii sunt neam de mămăligari," asemenea supranumirii italienilor drept "macaronari." Cu toate acestea, mămăliga merită mai multă prețuire, deoarece este o sursă importantă de vitamine și minerale. Mămăliga este, în esență, un terci cu o consistență densă, și are o istorie bogată, întinzându-se pe parcursul secolelor. Inițial, mămăliga era preparată din mei sau alte cereale și avea o consistență mai lichidă. Datorită ușurinței de preparare, terciurile din cereale au fost întotdeauna o alternativă pentru pâine, care necesită cuptor pentru coacere. Forma cunoscută astăzi a mămăligii a apărut în cultura românească la mijlocul secolului al XVII-lea, odată cu răspândirea culturii de porumb în Țările Române. Acesta a înlocuit treptat materia primă folosită pentru mămăligi, care era meiul. Prin urmare, istoria mămăligii în gastronomia românească nu depășește 300 de ani.
"Originea cuvântului "mămăligă" și legătura cu Mâncarea Românească
Mălaiul, cunoscut și ca făina de porumb, este termenul tradițional pentru mei și, prin extensie, pentru făina obținută din mei. Acest cuvânt a fost adoptat și adaptat de alte culturi din limba română, devenind astfel parte a vocabularului lor. De exemplu, în limba polonă, se numește "malaj," în rusă și bulgară este "malai," iar în maghiară este "male." Originea cuvântului "mămăligă" este în strânsă legătură cu evoluția Mâncării Românești. Inițial, meiul era ingredientul principal folosit pentru prepararea mămăligii. Cu trecerea timpului, porumbul a devenit o alternativă populară, iar numele "mălai" a fost preluat pentru a descrie și acest preparat. Astfel, termenul "mămăligă" a evoluat împreună cu bucătăria românească, devenind un simbol al gastronomiei locale.
Cum se prepară mămăliga
Mămăliga, un preparat emblematic când vine vorba de mâncare românească, este pregătită cu migală și pasiune. Procesul de preparare implică fierberea mălaiului în apă cu sare. Gospodinele pricepute susțin că mămăliga devine delicioasă atunci când este lăsată să fiarbă la foc mic timp de cel puțin 20 de minute și este amestecată cu atenție. Pentru o aromă autentică, mămăliga este preferată să fie gătită într-un ceaun de tuci, de preferință pe o plită cu foc de lemne. Mămăliga este o parte esențială a gastronomiei românești, iar versatilitatea sa o face potrivită pentru a însoți o varietate de preparate, de la brânză cu smântână, până la tochituri, sosuri și sărmăluțe. Astfel, mămăliga adaugă un plus de savoare și autenticitate în orice meniu cu mâncare românească.
3. Ciorba de burtă - Deliciu picant și revigorant
Chiar dacă ciorba de burtă este un fel emblematic de mâncare românească tradițională, originea sa nu se află pe meleagurile autohtone. Asemenea multor alte preparate apreciate în România, ciorba de burtă a ajuns aici datorită unor evenimente istorice, printr-o întrepătrundere a culturilor culinare. Această delicioasă ciorbă a intrat în atenția bucătăriei românești datorită trupelor otomane. Ciorbele erau ușor digerabile și, prin urmare, erau recomandate pentru refacerea bolnavilor și a răniților, fiind considerate hrănitoare. Așadar, în timpul războaielor, ciorba de burtă era una dintre mâncărurile preferate ale trupelor Imperiului Otoman. De exemplu, șefii regimentelor de spahi erau cunoscuți sub numele de "ciorbagii" pentru că în apropierea corturilor lor se afla întotdeauna locul în care se pregăteau cele mai delicioase ciorbe de burtă sau de berbecuți. Cuvântul "çorba" din turcește a devenit "ciorba" în limba română. Ciorba de burtă a fost preluată și adaptată de multe alte popoare care au fost influențate de otomani, cum ar fi bulgarii, sârbii, croații sau albanezii, fiecare având variantele lor specifice de ciorbă de burtă.
Tainele preparării unei ciorbe de burtă de success
Primul pas esențial în pregătirea unei ciorbe de burtă delicioase începe cu o pregătire atentă a ingredientelor. Este necesar să inițiezi procesul prin spălarea cu grijă a bucăților de burtă în apă caldă, ideal de două sau trei ori. Unele gospodine aleg să lase bucata de burtă înmuiată în apă caldă pentru o noapte întreagă, mai ales dacă aceasta nu a fost prefiartă. După această operațiune, trebuie să o clătești temeinic, îndepărtând orice urmă de impurități, și să o pui la fiert alături de picioarele de porc. Un aspect de maximă importanță este să cureți cu meticulozitate spuma ce apare în timpul fierberii. Lasă toate aceste ingrediente la foc mediu pentru 15-20 de minute. După ce ai îndepărtat cu abilitate spuma, iar apa capătă claritate, adaugă legumele tăiate în bucăți sau date prin răzătoare, după propria alegere. Condimentează cu sare în funcție de preferință și lasă-le să fiarbă încă 20-25 de minute. Când bucata de burtă se înmoaie suficient și se străpunge cu ușurință cu furculița, poți adăuga bucățile de gogoșari murați tăiați felii. La final, amestecă cu iscusință cele trei gălbenușuri de ou și smântâna grasă într-un castron spațios. Adaugă cu grijă și progresiv un pic din lichidul format, redu focul la minim și toarnă amestecul din ou și smântână în ciorba de burtă. Nu neglija să incluzi bucățelele de usturoi, iar pentru a conferi aromă și savoare, condimentează cu piper, otet și presară cu generozitate pătrunjel. La momentul servirii, poți adăuga și ardei iute și o doză delicată de iaurt, pentru a oferi o notă inedită acestui tip de mâncare românească tradițională.
Ciorbe regionale cu ingrediente locale
Pregătirea ciorbei de burta are o tradiție îndelungată în toate regiunile României, însă, cu mici variațiuni locale, rețeta de bază rămâne asemănătoare. Totuși, diferențele constau în preferințele familiei sau a gospodinei care pregătește acest delicios preparat. Unii optează să înlocuiască picioarele de porc cu oase sau rasol de vită, oferind astfel ciorbei o textură distinctă. În concluzie, secretul unei ciorbe de burta simple și delicioase constă în calitatea ingredientelor. Respectând pașii standard descriși mai sus, vei obține întotdeauna un rezultat deosebit. Ciorba de burta este perfectă pentru a fi savurată într-o zi de duminică sau ca parte a unui meniu de mâncare românească de sărbători, când familia se adună bucuroasă în jurul mesei.
4. Micii - Simbolul grătarului românesc
Cu un loc distins în cultura culinară românească, micii reprezintă un simbol al gustului autentic și sunt considerați de unii cea mai bună mâncare românească. Această mâncare românească tradițională, care se potrivește perfect cu o bere răcoritoare, este un reper al street-food-ului autohton și aduce un omagiu mitei electorale. Originea mititelor este plină de istorie și dezbateri aprinse cu privire la rețetele tradiționale și influențele străine. Trebuie să facem o distincție importantă: în industria alimentară, termenul "micii" se referă la produsele crude, în timp ce "mititeii" sunt cei preparați termic, cu ambele denumiri acceptate pentru această delicatesă. Această mâncare românească, cunoscută în mai multe țări balcanice, pare să aibă rădăcini în trecutul istoric bogat al României, inclusiv în timpul Imperiului Otoman, când peninsula balcanică era sub stăpânirea acestei mari puteri. Cu toate acestea, istoria mititelor nu se oprește aici și se întinde în timpurile străvechi, având influențe din Imperiul Persan sau Asirian. Cu adevărat, micii românești sunt o capodoperă culinară cu o poveste fascinantă.
Misterele originii micilor românești
Într-un colț al folclorului bucureștean, povestea despre nașterea mititelor are rădăcini adânci, cu legături în trecutul orașului. Legendele care gravitează în jurul cârciumii lui Iordache Ionescu au stârnit curiozitatea bucureștenilor de odinioară. Conform acestor povești, când cârciumarul Iordache Ionescu a rămas fără cârnați tradiționali, a hotărât să inoveze și să frigă carnea de oaie, dar fără membrană. Această inovație culinară a apărut pe strada Covaci nr. 3, locul unde cârciuma sa prospera. Interesant este faptul că, înainte de Iordache Ionescu, același loc găzduise o crâșmă numită "La trei frunze de viță." Inițial, mititeii nu aveau un nume bine stabilit, iar legendele spun că acest titlu le-a fost conferit de jurnalistul N.T. Orășanu. Acest personaj, cu umorul său caracteristic, a inventat o listă amuzantă de nume pentru diferitele preparate, printre care s-au aflat și mititeii. Astfel, misterele originii mititeilor se contopesc cu umorul și creativitatea bucureștenilor de altădată. Astfel, mititeii sunt legați de o poveste captivantă, care se întinde pe mai multe generații, de la Iordache Ionescu la inventivitatea jurnalistului N.T. Orășanu. Această poveste culinară este parte a patrimoniului bucureștean și a devenit o tradiție culinară iubită în România.
O legendă cu influențe exotice de mâncare românească
Încă o legendă fascinantă care înconjoară mititeii pare să fie inspirată dintr-o altă poveste notorie. Această versiune a legendei îi are ca autori pe cei ca Sir Patrick Leigh Fermor (11 februarie 1915 – 10 iunie 2011), unul dintre cei mai iluștri autori britanici de cărți de călătorie din secolul XX. Într-o călătorie inedită, pornită la 8 decembrie 1933, Fermor a traversat Europa pe jos. De-a lungul călătoriei sale, s-a aflat în București, unde a auzit despre un loc legendar unde mititeii erau de-a dreptul senzaționali. Legenda spunea că bucătăreasa acestui loc, o măiestroasă bucătăreasă de etnie țigăncă, îi prepara într-un mod desăvârșit. Nu se știe dacă era magia din mâinile ei sau ingredientele secrete folosite, dar fermecătoarea poveste a mititeilor a impresionat și pe celebrul călător britanic. Și nu doar Sir Patrick Leigh Fermor a fost fascinat de acești mititei românești. În 1937, faimosul scriitor britanic Sacheverell Sitwell a primit o invitație specială din partea familiei Callimachi, o familie de vechi boieri din România. Această invitație a marcat începutul unei aventuri captivante în România, iar jurnalul său de călătorie a devenit ulterior o carte. Așadar, misterul și farmecul mititelor românești au cucerit sufletele atât a scriitorilor britanici celebri, cât și pe cele ale aventurierilor curioși, aducând în prim-plan bucătăria și cultura românească. Această legendă exotica a mititelor adaugă o notă misterioasă și internațională la povestea acestui preparat culinar adorat.
5. Tochitura cu mamaliga - O călătorie în savoarea tradițională
Luna decembrie aduce o tradiție îndrăgită de mâncare românească, cunoscută sub numele de "pomana porcului", iar unul dintre cele mai reprezentative preparate este tochitura. Conform obiceiului, pomana porcului este gătita cu ocazia sărbătorii Ignatului, pe data de 20 decembrie, și reprezintă un ritual culinar care completează pregătirile pentru Crăciun. În noaptea dinaintea zilei de Ignat, porcii sunt purtători de mărgele roșii la gât, un semn al sacrificiului lor iminent. Tăierea porcului are rădăcini adânci în tradițiile precreștine ale sacrificiului ritual care se făcea la sfârșitul anului pentru a aduce prosperitate în noul an.
Această tradiție ancestrală este menținută și în zilele noastre în gospodăriile tradiționale românești. În ziua de Ignat, după ce porcul este sacrificat, gazdele pregătesc o masă bogată pentru toți cei care au contribuit la acest moment important. Această masă este cunoscută sub numele de "pomana porcului" și este gătită într-un ceaun de tuci. Rețeta de tochitura folosește carne din toate părțile porcului, și este adesea completată cu cârnați și alte preparate tradiționale din carne de porc. Așadar, în decembrie, mesele românilor se îmbogățesc cu savoarea tradițională a tochiturii și a mămăligii, o tradiție culinară care celebrează bunăstarea și solidaritatea comunității pentru mâncare românească.
Secretele bucătăriei românești: Tochitura moldovenească și variantele sale
Când vine vorba de gastronomie, diversitatea este cuvântul de ordine în bucătăria românească. Beraria 700 este un loc unde această diversitate culinară strălucește, iar una dintre cele mai renumite tipuri de mâncare românească este tochitura moldovenească. În regiunile de sud ale țării, tochitura este cunoscută ca o rețetă minimalistă, cuprinzând carne prăjită și mămăligă, nimic mai mult. Nu veți găsi organe, cârnați de porc, ouă ochiuri sau brânză. Pentru cei din Sud, acest fel de mâncare se numea simplu "carne prăjită". Termenul "tochitură" a devenit o parte a vocabularului culinar mai târziu în această zonă. Însă, în Moldova, carnea prăjită poate fi îmbogățită cu ou ochi și caș frământat presărat deasupra. Această versiune bogată a tochiturii este cunoscută sub numele de "tochitură moldovenească".
Arta servirii tochiturii moldovenești
Atunci când vine vorba de a servi o mâncare românească tradițională, precum delicioasa tochitură moldovenească, câțiva pași trebuie urmați pentru a vă bucura de autenticitatea acestui. Primul pas este unul sacru: aveți nevoie de o mămăligă alături de tochitură. Este considerat un sacrilegiu să mâncați tochitura cu pâine. Chiar dacă gusturile variază, adevărul este că pâinea nu poate concura cu mămăliga în acest context. Din acest motiv, aprovizionați-vă cu mălai de țară, dacă o pregătiți acasă. Mălaiul obișnuit din magazine, deși este convenabil și se fierbe rapid, nu păstrează gustul autentic pe care îl căutați. Atunci când pregătiți mămăliga, puteți să o faceți puțin mai moale decât de obicei. Aceasta vă va ajuta să o întindeți în sosul delicios al tochiturii și să colectați fiecare fir de brânză răspândit în farfurie. Un alt aspect important este coordonarea timpului. Mămăliga, tochitura și oul ochi trebuie să fie gata în același moment. Pregătiți un vas cu apă fierbinte în prealabil și turnați mălaiul atunci când carnea este gătită în proporție de trei sferturi. Cu acești pași simpli, veți putea savura autentica și delicioasa tochitură moldovenească sau și mai bine, veniți la Berăria 700 pentru a scurta întregul proces.
Află lucruri inedite și despre băuturile românești tradiționale de aici!
6. Clătite bănățene - desertul tradițional de neuitat
Un restaurant pitoresc situat în inima Timișului, pe traseul care leagă cu drumul național Lugoj de Făget, celebrul han "Ana Lugojana," a devenit renumit pentru un desert aparte: clătitele preparate aici. Călătorii aflați în zonă opreau cu bucurie aici pentru a se delecta cu această delicioasă specialitate. Clătitele, cunoscute în Banat sub numele de "scovergi," pot fi servite cu diverse ingrediente, dar cele de la hanul "Ana Lugojana" au o rețetă cu adevărat deosebită. În premieră, aceste clătite bănățene au fost gătite în anii '70 și au câștigat rapid faima în întreaga țară. Deși administratorii hanului au păstrat secretă rețeta lor specială, treptat, ea a ajuns în casele multor bănățeni. Una dintre persoanele care a contribuit la popularizarea rețetei este bucătarul Laura Laurențiu, cunoscută și pentru blogul său "rețetecalamama.ro." Pe blogul său, Laura Laurențiu a prezentat rețeta scovergilor celebri, care cu siguranță vă vor face gura apă să vă curgă. Potrivit Laurei Laurențiu, pregătirea rețetei durează aproximativ o oră. Rețeta este concepută pentru patru porții, iar nivelul de dificultate este considerat mediu. Pentru noi, însă, la Berăria 700, este o nimica toată să scoatem nenumărate porții pe zi.
Cum prepari clătite bănățene, dacă nu le mănânci la Berăria 700
Pentru această minunată rețetă, amestecăm brânza cu un ou întreg, 50 de grame de zahăr, stafide, coajă de portocală rasă (opțional) și o lingură de extract de vanilie sau un plic de zahăr vanilat. Apoi, pregătim un sos de vanilie delicios: separăm ouăle, mixăm gălbenușurile cu o lingură de extract de vanilie sau un plic de zahăr vanilat, 80 de grame de zahăr și smântână. Clătitele astfel pregătite sunt aranjate cu grijă într-un vas termorezistent uns cu unt, presărând fulgi de unt deasupra lor. O altă opțiune este să le dispunem în vase mai mici de tip gratin, câte două clătite pentru fiecare porție. Deasupra, turnăm cu generozitate crema din gălbenușuri și smântână și introducem totul în cuptorul preîncălzit la 180 de grade Celsius.
În timp ce clătitele capătă aroma și textura dorită în cuptor, batem albușurile până obținem o spumă tare, adăugăm restul de zahăr (120 de grame) și continuăm să mixăm până când zahărul se dizolvă complet și obținem o bezea fermă și lucioasă. După vreo 10 minute, când gălbenușurile se încheagă pe la marginile vasului, scoatem vasul din cuptor, iar deasupra clătitelor turnăm cu generozitate bezeaua, care poate fi distribuită cu grație, având chiar opțiunea de a adăuga puțină coajă rasă de portocală pentru o notă aromatică suplimentară. Întregul preparat este apoi reintrodus în cuptor pentru a carameliza bezeaua, conferind clătitelor acel aspect irezistibil și gustul minunat. Le servim fierbinți și delicioase, oferindu-vă o experiență gustativă unică..
Beraria 700 vă invită să vă delectați cu acest desert minunat, savurând autenticitatea și tradiția bucătăriei românești. Clătitele cu brânză și vanilie sunt doar una dintre numeroasele opțiuni culinare care vă vor face vizita la noi o experiență de neuitat.
7. Cârnații de casă și cârnații de Pleșcoi
Acești cârnați sunt subțiri, emană un subtil parfum de carne de oaie, sunt intens condimentați și se pregătesc pe grătar – așa dictează regulile nescrise de mâncare românească. Cârnații de Pleșcoi, deveniți deja o legendă în gastronomia românească, au rădăcini imprimate adânc în istorie. Acest produs de excepție provine din zona din jurul comunei Berca, situată la aproximativ 20 de kilometri de Buzău, pe drumul către Brașov. Această zonă atrage nu numai datorită Vulcanilor Noroioși, ci și pentru că găzduiește singurii producători autentici de cârnați de Pleșcoi din întreaga țară. Denumirea acestor delicii provine de la localitatea Pleșcoi, care acum face parte din comuna Berca. Această așezare a fost menționată pentru prima dată în documentele istorice emise de voievodul Vlad Călugărul la data de 24 aprilie 1484, în cetatea de scaun Târgoviște, sub numele de "Plăcicoi"
Napoleon și cârnații de Pleșcoi
Precum toate elementele de mâncare românească tradițională cu adevărat excepționale, cârnăciorii de Pleșcoi poartă cu ei legende misterioase. Ba chiar nu una, ci mai multe, fiecare contribuind la aura lor de nelămurit. Aici vom menționa două dintre aceste povești notorii, totuși, merită precizat că niciuna nu oferă cu adevărat adevărul incontestabil. Prima din aceste legende ne duce pe drumul cârnăciorilor Pleșcoi înapoi în timp, spunând că au fost inițial niște cârnăciori simpli, pregătiți în casele de pe Valea Buzăului. Acești cârnăciori erau fierți, apoi uscați și afumați în gospodăriile locale.. până când, Napoleon, retrăgându-se după campania devastatoare din Rusia, s-ar fi oprit pentru o noapte la Buzău, în casa unui boier generos care i-a servit împăratului tot ce a considerat el mai bun din zonă: țuică, plăcinte babici și cârnăciori Pleșcoi. Napoleon ar fi fost atât de încântat de acești cârnăciori încât ar fi luat cu el, pe drumul înapoi, câteva kilograme din delicatesele locale. Cu toate acestea, trebuie spus că, în primul rând, Napoleon nu este cunoscut pentru sofisticare în ale gastronomiei. În al doilea rând, din păcate, nu există nicio dovadă credibilă care să sugereze că Napoleon ar fi trecut vreodată prin teritoriul României în timpul retragerii sale din Rusia, cu atât mai puțin că ar fi petrecut o noapte în casa unui boier din Buzău
Zarzavagii sârbi și cârnații de Pleșcoi
A doua poveste, care pare mai plauzibilă, susține că rețeta cârnaților de Pleșcoi aparține zarzavagiilor sârbi care s-au stabilit în această regiune în secolul XIX. Odată cu ei, au adus și rețeta delicioasă de babic (pentru cei cu adevărat pasionați de mâncare, nu există un babic mai savuros decât cel din Buzău). Confruntându-se cu gustul diferit al cărnii de oaie locale, care era distinct față de carnea de oaie din țara lor de origine, sârbii au hotărât să transforme cârnații printr-o serie de procese. Aceștia i-au condimentat puternic, i-au afumat și uscat până au dobândit o consistență asemănătoare lemnului, pentru a putea fi consumați. Indiferent de veridicitatea originii, un lucru este cert: cârnațul de Pleșcoi este un produs culinar unic pe teritoriul românesc, cu o identitate gustativă (și vizuală) ce nu poate fi trecută cu vederea, o delicatesă desăvârșită care satisface chiar cele mai exigente gusturi. Este posibil ca cei cu cerințe alimentare sofisticate să fie reticenți la ideea că un cârnaț de oaie, cu arome puternice și afumate, poate fi considerat o prețiozitate. Cu toate acestea, cei care apreciază adevărata bucătărie și sunt pasionați de mâncare românească știu cu siguranță la ce ne referim.
8. Zacuscă - Gust autentic de toamnă
Zacusca, un preparat culinar considerat traditional în mâncarea românească, constă din legume proaspete, care sunt fie coapte, fie prăjite în ulei. Această mâncare se găsește în diverse țări balcanice și are ca ingrediente principale vinetele coapte, gogoșarii (sau ardeii roșii) copti și ceapa tăiată. Adesea, se pot adăuga și alte legume precum roșii, ciuperci, morcovi, dovlecei și altele
Zacusca în jurul lumii
Icrele de legume sunt un delicios aperitiv sau garniture în toată lumea, nu doar când vorbim de mâncare tradițională românească. Ele au o istorie bogată, fiind prezente în această regiune de cel puțin trei secole. Originea lor este strâns legată de Georgia, Armenia și Azerbaidjan, unde se prepară tocană de vinete sau ajapsandal. Această tocană conține vinete, ceapă, ardei gras și roșii, înăbușite sau prăjite în ulei și condimentate cu usturoi, busuioc, coriandru sau pătrunjel. O variantă a acestei tocane este badrijnis khizilala, cunoscută și ca caviar de vinete, care este populară în întregul Caucaz. Această delicatesă este făcută din vinete tocate prăjite și amestecate cu ardei verde, ardei roșu iute, ceapă, usturoi, rodii, ulei și coriandru proaspăt. Deși uneori se folosesc roșii, ele sunt de obicei absente din rețetă. Icrele de legume reprezintă o parte importantă din gastronomia balcanică, aducând o explozie de arome și arome pe masa celor care le degustă.
Altă variantă de zacuscă – cea sârbească
Tot un caviar de legume este și ajvarul sârbesc, care e în general preparat din ardei roșii sau gogoșari și ulei (rețeta clasică), uneori și vinete (mai nou). Uneori i se mai zice pindjur (preparat pe bază de gogoșari, roșii și vinete, răspândit în toată fosta Iugoslavie, Bulgaria, Macedonia, Albania și foarte asemănător cu zacusca românească). Istoria mai mult sau mai puțin oficială a ajvarului începe la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu criza forței de muncă din sectorul caviarului (de sturion), care a provocat pe piață o lipsă de icre nobile. Drept urmare, patronii de restaurante din Belgrad au început să servească un soi de substitut de caviar: o salată de ardei, sub denumirea de crveni ajvar (caviar roșu) sau srpski ajvar (caviar sârbesc). Într-una din variantele lui mai noi – cu adaos de vinete, uneori și de roșii – ajvarul sârbesc (iugoslav) și-a cunoscut și el apogeul popularității tot în anii de după căderea Cortinei de Fier, ca și la ruși. Nu se știu multe despre asta, dar e foarte posibil ca servirea substitutului de caviar în restaurantele belgrădene să fi fost o formă de protest sau de avertisment cu referire la criza caviarului de sturion. În orice caz, denumirea de caviar (de legume) a căpătat peste timp conotații ironice, satirice la adresa sistemului comunist și a politicii acestuia de înfometare a populației din secolul XX.
9. Cremeș - Deliciu dulce și pufos
Cremeșul reprezintă una dintre cele mai delicioase prăjituri și un preparat culinar românesc remarcabil. Această delicatesă poate fi savurată în orice sezon, deoarece se situează într-un echilibru perfect, fără a fi prea fierbinte sau prea rece, prea dulce sau prea amară. Este desertul ideal în zilele răcoroase ale verii, dar și în timpul iernii, însoțit de o ceașcă de ceai fierbinte sau chiar de o notă subtilă de alcool, pentru o experiență gustativă desăvârșită.
Cremșnitul și Papa Ioan Paul al II-lea
Mulți nu conștientizează că istoria cremșnițului are rădăcini adânci, această prăjitură având o istorie nobilă. Potrivit cărții de istorie universală, cremșnitul nu era disponibil oricui în trecut. Motivele erau duble: ingredientele necesare pentru prepararea sa erau rare și costisitoare, iar rețeta originală era cunoscută doar bucătarilor angajați de nobili. Legenda spune că cremșnitul a apărut pentru prima dată în Polonia în timpul adolescenței lui Papa Ioan al II-lea. În timp ce era încă la liceu, a participat la un concurs pentru a vedea cine putea mânca cele mai multe prăjituri de acest fel. În acele zile, cremșnitul era cunoscut sub numele de "Kremowska". Deși viitorul Papă nu a câștigat acest pariu, ceilalți concurenți au mâncat mult mai multe prăjituri cremșnit. Cu toate acestea, datorită participării sale la concurs, cremșnitul a câștigat popularitate în întreaga lume.
Prajitura cremșnit, în jurul lumii
Papa Ioan al II-lea, cu origini poloneze, avea o pasiune aparte pentru prăjitura cremsnit. În semn de apreciere pentru acest deliciu, naționaliștii au decis să îi schimbe numele din Kremowska în "Kremowska Papieska". Adesea, în magazinele de patiserie din Polonia, era cunoscută sub denumirile "cofetarie din Polonia" și "Wadowickie". De atunci și până în prezent, prăjitura cremsnit a devenit o senzație dulce în întreaga lume. Numeroși bucătari pricepuți au încercat să reinventeze acest desert, dar fără succes. Astfel, în zilele noastre, cremsnitul se găsește în România în fiecare cofetărie și patiserie, precum și în alte țări din întreaga lume, sub diverse denumiri. În Anglia, este cunoscut sub numele de "Vanilla Slice", în Italia ca "Mille Foglie" etc. Indiferent de numele pe care îl poartă în diferite colțuri ale lumii, cert este că acest desert delicios și aspectuos va continua să încânte clienții cofetăriilor de lux pentru mulți ani de acum înainte.
10. Papanasi - Simbol al sărbătorilor românești
Papanașii, desertul pe care mulți îl identifică cu România, au o poveste culinară plină de surprize. Ceea ce distinge, în special, această creație în bucătăria internațională este modul lor de preparare unic - prăjirea. Papanașii sunt o delicatesă pregătită din brânză dulce de vaci, ouă, făină, griș, pesmet și zahăr. Tradițional, acești papanași sunt serviți cu smântână și dulceață sau gem, dar pot fi, de asemenea, presărați cu zahăr pentru o notă dulce suplimentară. Originea numelui lor rămâne un mister, dar există speculații că provine din latinescul "papa," care poate însemna și "mâncare pentru cei mici." Cu toate acestea, povestea amuzantă a acestor gogoși ne poartă departe, până în Danemarca. Se spune că un căpitan de vas, în încercarea sa de a manevra barca și de a savura în același timp o gogoșă, a înfipt neintenționat desertul în una din spițele cârmei, pentru a-și putea folosi ambele mâini. Astfel, a fost salvată o întreagă generație de gospodine de la coacerea miezului delicat al gogoșii. Această anecdotă amuzantă, care străbate generații, adaugă și mai mult farmec acestei delicioase prăjituri românești.
În încheiere, Cristina Gheorghiță, managerul Berăriei 700
În încheiere, este imposibil să nu te îndrăgostești de bogăția și diversitatea bucătăriei tradiționale românești. Fie că vorbim despre celebra mămăligă, a cărei textură moale se împletește armonios cu brânza și smântâna, sau despre cârnații de Pleșcoi, cu aromele lor puternice și condimentele din belșug, fiecare mâncare are o poveste fascinantă și o tradiție îndelungată în cultura noastră.
Beraria 700 aduce această tradiție culinară românească în centrul atenției, oferind o experiență autentică și savuroasă. Fie că optați pentru sarmalele bine condimentate, mămăliga aurie și aromată, sau oricare altă delicatesă românească de pe meniu, veți simți gustul și pasiunea cu care aceste preparate sunt gătite. Pe lângă bucatele delicioase, fiecare preparat reprezintă o fereastră către istoria și cultura României, întrețesând tradițiile culinare de-a lungul generațiilor. Accesează meniul nostru ca să îți alegi propriul Top 10!
Așadar, indiferent de locul din care veniți, o vizită la Beraria 700 vă va aduce mai aproape de inima și sufletul mâncării românești. Vă așteptăm cu drag să experimentați această călătorie gustativă autentică și să descoperiți farmecul unei bucătării bogate și pline de viață.
